Ziua unu.

8 ianuarie 2010

Pustietate. Infernul se intinde-n infinit. Zace peste tot cenușa. E amestecată cu buruienile arse de vreme ce mai încearcă să se elibereze dintre crăpăturile uscatului pamânt negru. Cerul de plumb domnește singuratic peste întinderea înecată in clipe captive în lanțurile unor vieți ce-au pierit în cenușă. Văd pânzele alea destrămate, vechi, cenușii, atârnând pe sfoara groasă si zvârcolindu-se în loviturile vântului... și casa aia parasită... și gardul dărâmat. Mă cufund cu privirea pentru câteva clipe în zidul sfăramat al casei. Urmăresc atent fiecare linie, fiecare detliu ascuns... Văd tot ce-a mai rămas dintr-o lume pierdută: iluzii.
Simt cum șiroaie fierbinți de sânge încep să-mi curgă pe degetele amorțite de frig. Mă ard, mă usucă de speranță. Cerul se întunecă. Se umple de negru si de ură. Încep să văd scântei țopăind prin cenușă. Buruienile încep să ardă asa cum tot corpul meu e invadat de acele suvițe roșiatice și fierbinți de sânge.
Nu mă mai simt. Nu mă mai am. Nu mă mai stiu. Sunt altceva. Sunt nimeni și nimic. Sunt tot acolo, jos, in cenușă. Sunt suflet prins in lanțuri. Sunt prizonier alături de clipele pierdute... creez iluzii.