Dimineață. Cred că marți. Cred că vreo 7 fără 10 minute. În 56. Abia trecusem de Hala Traian. Încă vreo două stații pân` la școală. Toate bune și frumoase. Muzica îmi urla în căști. Soarele îmi cam intra în ochi, nelăsându-mi privirea să cerceteze exteriorul. Nu prea era plin tramvaiul, dar tot stăteam în picioare undeva pe la mijloc. Și showul începe:
Clanc, clanc. Un sunet ciudat. Îmi dau jos o cască. Mă uit în stânga și incerc sa identific de unde provine sunetul. Nimic nu mi se pare ieșit din comun. Ma uit în dreapta... nimic. Îmi bag casca înapoi, în ureche. Trec câteva secunde liniștite și....
Clanc, clanc, din nou. Ori e prea devreme și încă nu m-am trezit, ori începe să mi se facă foame, ori ăsta e un semn că tre` să fac o vizită la 9. Îmi dau jos ambele căști și le bag în rucsac.
Clanc, clanc. Ochii îmi aterizează brusc pe o tanti din apropierea mea care își făcea manichiura cu o ungheră. Am coborât din tramvai cu o imensă dilemă: Oare până la capat (mai e doar o stație), o fi având timp și de ojă?
Pentru nenea cu șervețele umede și batistuțe parfumate: Bre, bagă-ne și nouă, pe langă leocoplastul cu rivanol, o forfecuță, o pilă, un lac de unghii cu sclipici, ceva.
Postări
1 comentarii:
si un lighean cu apa pt picioare :|
unde poate ajunge lumea...
Trimiteți un comentariu