13 decembrie 2009
Era frig. O liniște nebună împânzea zona. O stradă prea lungă, poate infinită, cu câteva felinare ce luminau slab. In rest, nimic. Negru și fum. Mergeam spre nicăieri căutându-mi sufletul pierdut într-un ocean de singurătate. Un aer gros, amar, rece și uscat dăinuia apăsător in jurul meu. Inspir încet... și brusc în minte îmi vin imagini ce-mi paralizează orice speranță. Păreau reale, păreau că se petrec acolo, în fața ochilor mei. Tot ce mintea mea rostea, era acolo. M-am oprit din mersul sălbatic pe care-l avusesem până atunci. Pe strada lungă vedeam doar umbre agitându-se din ce in ce mai tare. Am întors privirea în spate, însa totul părea identic. Simțeam cum prin mine trece o reflexie a acelei lumi, formând în spatele meu o imagine paralelă. Din ce în ce mai negru, din ce în ce mai mult fum, respriram din ce în ce mai greu, linistea apăsătoare urla în mintea mea. Simțeam cum se zbate, ca o fiară, cum se dezlănțuie, cum se întunecă, cum mă apasă... Un aer rece ma pătrunde. Totul era amorțit, doar mintea mea mai cugeta...Erau in jurul meu vreo 15 persoane. Eram in plină zi. Cald. Vară. Parcă totul fusese un vis spulberat. Toți cei din jurul meu se uitau cum încerc să mă ridic și să-mi continui drumul. Era gălăgie. Auzeam chiar și păsările ce zburau ordonat pe cerul senin... Auzeam pași, foșnete, cuvinte amestecate... Apoi, din ce în ce mai încet...
Se lăsa iar liniștea. Lumina zilei se afunda încet, înghițită de întuneric. Căldura dispare și simt iar aerul rece care imi apasă și cele mai ascunse gânduri...
Vedeam clădiri sfărâmate. Un oraș distrus. Ars. Afundat în întuneric. Printre ruine zăceau căzuți toți cei pe care îi cunoscusem. Am închis ochii, vroiam să treacă totul mai repede, să se termine odată imaginea infernului... Degeaba însă, totul era acolo, toate ruinele, toți cei dragi mie mutilați, toate urletele cu care liniștea îmi persecuta voința, tot negrul din jurul meu...
O ambulanță. Trei medici cu o targă. Lumină. Zi. Zgomot. Nu pentru mult timp... M-am înecat iar cu același aer rece și gros. Liniștea începuse să urle iar fără milă. Era din ce în ce mai mult fum, din ce în ce mai frig... Îmi priveam mâinile mele albicioase. Din pielea uscată începeau să iasă firicele de sânge ce se scurgeau și se amestecau cu cenușa de sub picioarele mele. Aerul rece mă slăbea din ce în ce mai tare... Cad în genunchi și gem de durere însa nu ma pot auzi în linistea apăsătoare. Mi-am ridicat privirea și mi-am văzut chipul palid, însângerat. Ochii mei deveniseră negrii. Părul meu era acum udat de sânge și plin de cenușă... Pentru ultima oară m-am mai uitat odată înapoi. Ruinele se clătinau. Toate cadavrele, toți acei oameni pe care i-am avut alături o viață, se dezmembrau. Am încetat să-i mai privesc. Aș fi vrut să plâng, să vărs lacrimi, să mă descarc... dar mi-am păstrat calmul. Am lăsat pivirea in jos, spre cenușa care acum se misca alert, urcându-mi pe întreg corpul... Voi rămâne acolo, in cenușă, pentru mult timp, poate pentru totdeauna.
Mereu îmi imaginez cum voi muri. Poate n-ar mai trebui să fac asta.
Postări
