Vino

5 septembrie 2010

Mi-e dor sa ma trezesc simtindu-ti soaptele amestecandu-se cu mirosul amarui de cafea tare. Mi-e dor sa-ti simt privirea lovindu-se de trupul meu ca razele soarelui. Mi-e dor s-adorm sub atingerile mainilor tale reci…
Astept sa-mi mai iei telecomanda din mana si sa schimbi pe National Geographic. Spune-mi zambind ca “dau astia doar cacaturi pe Discovery”. Fa-ma sa ma ridic de pe canapea si sa ies din camera cu ochii plini de furie, uitandu-ma in pamant. Striga-ma si spune-mi sa ma-ntorc. Mai zi-mi cu acelasi zambet pe buze ca ne uitam la vreau eu. Adulmeca-mi pasii. Lasa-ma sa-ti beau cafeaua. Zgaraie-mi linistea cu vorbe fara sens. Vino. Atinge-mi parul, atinge-mi gatul, atinge-mi mana. Cauta-mi ochii. Sterge-mi lacrimile. Impinge-ma gingas. Lipeste-mi spatele apropae gol pe peretele alb si rece. Atinge-mi parul, atinge-mi gatul, atinge-mi mana. Atinge-mi fruntea cu fruntea ta. Inchide ochii. Viseaza. Inca te mai astept.

Ascunde-ma.

4 iulie 2010

        Au fost asa de multe zile in care te-am privit minute-n sir fara sa scot vreun cuvant. Nici tu nu mi-ai vorbit si nici n-ai incercat vreodata sa-mi intersectezi privirea. Stiai mereu ce vroiam, tu ma cunosti cel mai bine, dar mi-ai lasat mintea sa se joace intr-o liniste deplina. Ti-am urmarit fiecare gest. Mi-am scris in amintiri prea clare fiecare detaliu al miscarilor tale. Tu stii prea bine cum sa imi antrenezi dorintele prin ignoranta, hrandindu-mi pofta din cand in cand cu cateva cuvinte dulci.

        Degeaba mi-ai dat voie sa vin mai aproape de tine daca te-ai ascuns in spatele tacerii. Insa stiu ca inima ta nu tace. Incepi deja sa n-o mai suporti. N-ai vrea sa rosteasca nimic din ce are de zis... Uneori vrei sa-i distrugi orice chemare, alteori, cand esti singur, o asculti lasand fiorii reci sa te invaluie...

         Ascunde-mi bine tipetele si imaginile ce inca iti mai ratacesc prin minte. Ai vrea sa uitam totul. Ai vrea ca de acum sa cred ca esti departe. Nu-ti iese. Ne desparte cam un bulevard si ceva. 

        Sorry, de data asta e fara diacritice.

Sfârşitul.

21 iunie 2010

Intră în casă fără să mai bată la uşă. Un val de aer acru îl loveşte, simtind un amestec înecăcios de sânge, tutun şi tărie ieftină. Paşii i se împotmolesc în grămezile de gunoi şi haine ce zac pe podeaua murdară. Are în minte doar imaginea ei. Vocea fetei e încă vie, şoaptele sale pătrunzându-i din ce în ce mai adânc în amintiri. Vrea doar s-o găsească, să-i simtă mâna fierbinte încă o dată pe spatele încordat. Ştia că în el se dă o luptă crâncenă între dorinţa de a nu o fi cunoscut-o vreodată şi pofta de a o vedea din nou. Îi e rece. În palmele ude simte fior după fior. Merge din ce în ce mai repede prin holul gol şi murdar, lovind cu piciorul fiecare obiect din jurul lui. Îi e teamă de camera de la capătul coridorului. Se apropie de uşă din ce în ce mai mult, dar frica îl cuprinde din ce în ce mai tare. Se simte slab şi fără apărare în faţa unei mari uşi negre. Nu ştie ce secrete îi ascunde o bucată masivă de lemn. "Nici uşa nu ştie ce în mintea mea. E egalitate." Însă acel corp inert n-are nevoie de tainele inimii lui, ştie doar să dărâme orice vis clădit cu grijă.
Se opreşte în faţa uşii masive. Simte o uşoară ameţeală şi un tremur din ce în ce mai puternic. E prea linişte. Trage adânc aer în piept şi apasă puternic pe clanţa rece. Nu intră în cameră, dar privirea îi alunecă pe podeaua prăfuită. În ochii lui negrii se citesc lacrimile fierbinti ce încep să alunece energic pe obrajii palizi. O vede zbătându-se într-o baltă de sânge, încercând să strige, să se ridice. Îi studiază trupul vineţiu, conturându-i liniile corpului din privirea împăienjenită de lacrimi.
Nu se apropie de ea. Respiră adânc, apoi scuipă pe podeaua murdară. Îşi şterge lacrimile cu dosul mânecii, părăsind clădirea. Îşi aprinde o ţigară, gândurile lui începând să se aprindă şi ele...
Dar nimeni nu-i mai ascultă graiul inimii. Acum e singur într-o lume de străini. Poate dacă ar fi rămas acolo... dacă ar fi încercat să o ajute măcar... Gândurile îi macină mintea, dar e convins că a făcut ce trebuia. Ştia că n-a greşit atunci când a plecat. Ştia că dacă ar fi rămas lângă ea, viaţa ei i s-ar fi stins în braţe ca un chiştoc de ţigară strivit puternic cu talpa pe asfaltul fierbinte.

Din seria tramvaie.

15 mai 2010

Mi-am propus ca vara asta să realizez o serie de fotografii cu tramvaie. Voi încerca să urmaresc modelul V3A-93, dar nu voi exclude nici vagoanele mai vechi. Nu vreau nimic modern și nu vreau străzi îmbâcsite de mașini dă fitze conduse de puștani bășinoși.
Deadline: 31 august.
Ideea proiectului mi-a venit răsfoind cateva fotografii făcute pe la inceputul lunii aprilie, când mă plimbam cu Mary. Șase dintre acestea le poți vedea mai jos.
Cum sunt o iubitoare de portrete, nu voi putea scoate cu ușutință prezența umană din fotografii. Nu voi încerca să elimin definitiv omul din linia subiectelor, dar îmi propun să fac tot posibilul pentru a da viață tramvaiului.

Manichiură, pedichiură.

13 mai 2010

Dimineață. Cred că marți. Cred că vreo 7 fără 10 minute. În 56. Abia trecusem de Hala Traian. Încă vreo două stații pân` la școală. Toate bune și frumoase. Muzica îmi urla în căști. Soarele îmi cam intra în ochi, nelăsându-mi privirea să cerceteze exteriorul. Nu prea era plin tramvaiul, dar tot stăteam în picioare undeva pe la mijloc. Și showul începe: Clanc, clanc. Un sunet ciudat. Îmi dau jos o cască. Mă uit în stânga și incerc sa identific de unde provine sunetul. Nimic nu mi se pare ieșit din comun. Ma uit în dreapta... nimic. Îmi bag casca înapoi, în ureche. Trec câteva secunde liniștite și.... Clanc, clanc, din nou. Ori e prea devreme și încă nu m-am trezit, ori începe să mi se facă foame, ori ăsta e un semn că tre` să fac o vizită la 9. Îmi dau jos ambele căști și le bag în rucsac. Clanc, clanc. Ochii îmi aterizează brusc pe o tanti din apropierea mea care își făcea manichiura cu o ungheră. Am coborât din tramvai cu o imensă dilemă: Oare până la capat (mai e doar o stație), o fi având timp și de ojă? Pentru nenea cu șervețele umede și batistuțe parfumate: Bre, bagă-ne și nouă, pe langă leocoplastul cu rivanol, o forfecuță, o pilă, un lac de unghii cu sclipici, ceva.

Dead roses.

1 mai 2010

Patruzeci.

8 aprilie 2010

Iubesc diminețile în care îl aștept privind cum dintre blocurile gri răsare soarele.

(uite-ma pe mine cu cap de peste).

Smoke gets into your eyes.

6 aprilie 2010

She's Acsy.
<3

P.S.: Thank you, Luz.

Aprilie.

4 aprilie 2010

Dimineți calde de aprilie. Dimineți calde în care ochii mei caută să-ți întalnească dulceaga privire. Dimineți în care soarele mă mângaie așa cum numai tu o faci. Dimineți în care simt că sunt o parte din visele tale târzii. Dimineți în care prind viață toate acele șoapte pe care le rostești atingandu-mă cu buzele tale calde.
Mă urmărește imaginea ta. Zâmbește-mi iar ca în fiecare dimineață de aprilie. Aștept să mă mai pierd macar odată în iluziile infinite purtate în negrii tăi ochi. Doar ei știu să mai oprească timpul pentru noi, ducând departe orice altă chemare.
Te simt venind spre trupul meu rătăcitor, oriunde aș fi.

Matematica.

1 aprilie 2010

Pai da, că n-aveți voi calcul algebric. N-avem ce discuta. Pai bai baiatule, în clasa asta... se face carte, matematica e cea mai importantă....
Și m-am trezit plimbându-mă, cu o frântură de 9B in jur, prin Cișmigiu, mai exact pe aleea Șerbănescu. Pai daca n-ai carte, n-ai nici parte, nici calcul algebric, așa că am scos repejor manualele de matematică din plinele și grelele noastre rucsace ca să alăturam puterea matematicii la plăcuța magică ce ilustra numele dirigintelui nostru.


hahaaa, forever Mateiști.

Iubim tehnologia.

14 martie 2010

Poate cu ocazia asta mai producem și noi ceva monștrii.

Schiță.

13 martie 2010

Desenează-ți gândurile în cuvinte. Îți vei uita greșelile. Ai să poți rosti orice idee ce iți seacă mintea de dorințe. Închide ochii. Visează. Mai ai timp.
Desenează-ți cuvintele pe un cer senin. Îți vor crește aripi. Ai să poți zbura peste un ocean de amintiri ce te macină. Închide ochii. Visează. Mai ai timp.
Desenează-ți viața intr-o pată de culoare. Vei trăi doar în iluzii. Ai să poți simți cum timpul se oprește pentru tine. Deschide ochii. Trezește-te. Clipele fug pe langă tine cu prea multă nepasare.

Fericire

8 martie 2010

Cauţi fericirea orbit de praf, mânjit de zâmbete. Zilele se sting, dar chipul tău tot uns de soare vrea să pară. Visele îţi ard în spatele privirii pline de albastrul unui cer prea senin.
Tu până unde mergi? Unde alergi râzând când clipele înghit orice speranţă? Încă mai crezi în minuni? Degeaba mai vrei să traieşti dacă fiecare gând te conduce spre infern.
Fericirea-i undeva departe. Nu-ţi place să o cauţi? Te poţi preface c-ai găsit-o deja.

alea alea.

26 ianuarie 2010

Ar fi trebuit sa postez asta mult mai devreme. Pe 19 ianuarie, legendara Janis Joplin ar fi implinit 67 de ani, pacat ca s-a stins din viata la 27 de ani.
Nu inteleg cum functioneaza lumea. De ce suntem asa de nepasatori? De ce tinerii de azi nu vor sa-si dezvolte cunostiintele? Eu nu fac altceva decat sa ma uit in jur si sa constat ca astia nu prea mai stiu nici sa lege doua vorbe... Vreau sa dispar, sa nu mai vad niciun individ de acest gen.
Am vazut destule reactii ale persoanelor care au intrat pentru prima data in camera mea. Cam toti au ramas surprinsi doar pentru faptul ca am pe pereti peste 25 de fotografii cu Janis Joplin. Nu prea au stiut multi cine e... (ma refer la cei de varsta mea). Lasa, ca sunt dotati si stiu cine e Romeo Fantastik. Acum serios... ce dracu` ma, astia nici muzica nu mai stiu sa asculte...

Uite-o pe Janis. Nu da play daca esti fan Guta, nu merita.


In alta ordine de idei: se termina semestrul. O sa-mi fie dor de membrii conspiratiei, de clapa neagra, de ultima ora de vineri ("hmm, domnule Toncu...")...
N-ai inteles. Stiam deja. Fragmentul asta e doar pentru mine... si pentru Ioana.

P.S.: scuze, n-am avut timp de scris cu diacritice. life sucks.

La un fum.

17 ianuarie 2010

Liceul e o junglă iar eu sunt mică și fraieră și nu știu să-mi trăiesc viața. Sunt rea și ironizez cam mult tinerii dezinteresați de știință și cultură. Problema e că ”ei e mulți și e cool” și eu sunt una și sunt proastă că nu știu să fiu ca ei. Of, ce grea e viața de om dotat mental. Dacă mă nășteam și eu analfabetă, eram pă trend acum. Eram și eu la un fum prin curtea școlii, că doar acolo se adună ăștia cool și feșăn...

E, lasă, asta e. Pilotez. Așa e la Matei Basarab.

Printre pagini

11 ianuarie 2010

Pentru ora de fizica am de facut o prezentare de carte. Asta mi-a "deschis" putin "apetitul" si mi-am pus imaginatia la treaba pentru cateva fotografii. Sper sa iasa bine.

Iarnă.

8 ianuarie 2010

Chiar dacă a trecut ceva timp de când am facut fotografiile, am decis totuși sa le postez. Mai bine mai târziu decat niciodată.




Ah, da. El e Florin, unul din cei mai buni prieteni.

Ziua unu.

Pustietate. Infernul se intinde-n infinit. Zace peste tot cenușa. E amestecată cu buruienile arse de vreme ce mai încearcă să se elibereze dintre crăpăturile uscatului pamânt negru. Cerul de plumb domnește singuratic peste întinderea înecată in clipe captive în lanțurile unor vieți ce-au pierit în cenușă. Văd pânzele alea destrămate, vechi, cenușii, atârnând pe sfoara groasă si zvârcolindu-se în loviturile vântului... și casa aia parasită... și gardul dărâmat. Mă cufund cu privirea pentru câteva clipe în zidul sfăramat al casei. Urmăresc atent fiecare linie, fiecare detliu ascuns... Văd tot ce-a mai rămas dintr-o lume pierdută: iluzii.
Simt cum șiroaie fierbinți de sânge încep să-mi curgă pe degetele amorțite de frig. Mă ard, mă usucă de speranță. Cerul se întunecă. Se umple de negru si de ură. Încep să văd scântei țopăind prin cenușă. Buruienile încep să ardă asa cum tot corpul meu e invadat de acele suvițe roșiatice și fierbinți de sânge.
Nu mă mai simt. Nu mă mai am. Nu mă mai stiu. Sunt altceva. Sunt nimeni și nimic. Sunt tot acolo, jos, in cenușă. Sunt suflet prins in lanțuri. Sunt prizonier alături de clipele pierdute... creez iluzii.